Multe pot fi spuse despre anotimpul transformărilor, toamna… o călduță transcendență la început dar o rece și ireversibilă mișcare spre sfârșitul ei, spre iarnă.
Toamna este primavara iernii o a doua primăvară a anului, în care fiecare frunză este o floare.Cel putin așa simtim cele trei luni care uneori par o eternitate in dodecaedrul anual.
Primele amintiri vii ale noastre in afara sânului familiei,prima zi de gradiniță de școală, de facultate.
O aliniere splendida a vietii tumultoase a universului uman și o stingere în degradeuri fine a naturii înconjurătoare.
Aici incepe și povestea mea, intr’o toamnă liniștită…
O casa mare,o strada mare, un birou mare, poate toate prea mari pentru o singură persoană.
Pierdut in vria interminabilă a evenimentelor trecute,încercam să mă ajung din urmă și să mă alinez prezentului a cărui cadența era inegală și cu un ritm parcă prea accentuat.
Oarecum nemulțumit de modul în care ultimele zile,saptămâni,luni trecuseră,parcă fără culoare,înțeles sau noimă,,împrăștiat pe două continente, scrutam orizontul cu o privire interioara ștersă,înceată și moartă…
Nu găseam raportare la un eveniment care să trezească la viață, ceea ce fusese oarecum cufundat întrun somn glacial,sufletul meu.
Nici cea mai puternică lumină nu poate ajunge în locuri unde niciodată nu s’a simțit nevoia ei.
Ca oricare altă zi fară vreun semn desconspirant a ceea ce va urma începea și ziua aceea,alte 24 de ore senine la primele ore și întunecate în ultimele sale ceasuri ,multe arome,multe fete,multă agitație, mult prea multă mișcare.
Printre atâta tumult întrezăresc un moment de calmitate care oprește desfășurarea normală a lucrurilor,a mișcării haotice, parcă a timpului.
Printre atâtea fețe văd un chip zâmbitor,cald,luminat de doi ochi care păreau că își ia strălucirea din stelele cele mai sclipitoare și profunzimea din adancul celei mai adânci mării…am simțit că am ajuns în prezent,că ceea ce fusese nu mai era dominant pentru mine,conta doar ceea ce vedeam atunci,reușisem să mă ancorez în ACUM și AICI.
Nu îmi mai inchipuiam cum ar fi fost să..parca știam cum este,vedeam puțin cum va fi.
Simțeam o profundă răscolire interioară, știam că liniștea chipului ei fusese începutul unei furtuni calde și interminabile pentru mine.
Iarăși parcă auzeam clopoțeii,vedeam frunzele și le simțeam sub tălpi foșnetul lor,o emoție a începului mă copleșise și parcă eram treaz dupa un somn lung.
Era toamna, o zi în care am privit în ochii adânci și cuminți ceea ce lipsise până atunci în viata mea.
Acum știam că dincolo de iarna ce urma să vină, va răsări o primăvară eternă.
Viitorul apropiat ne va aduce fata in fata cu creatii hollywoodiene de cosmar ce prind viata.
Magnatul in industria miniera si unul dintre cei mai bogati oameni ai planetei,initiatorul proiectului Titanic 2 , care va avea prima croaziera in 2016, dezvaluie si alte programe in agenda sa viitoare.
Miliardarul australian Clive Parker, doreste sa recreeze prin clonare un dinozaur, in vederea deschiderii unui parc tematic pe insula lui Palmer Resort din Coolum, Australia.
Pe cat de bizara, una din aspiratiile viitoare a acestuia este de a readuce la viata maiestuasele creaturile disparute cu peste 65 de milioane de ani in urma.
Pentru a reusi acest lucru,acesta se afla deja in negocieri avansate cu savantii care au clonat prima fiinta din lume, oaia Dolly, in vederea preluarii ambitiosului sau plan, si transformarii lui in realitate.
Desi discutata in trecut, ideea clonarii animalelor disparute a intampinat mereu probleme, fie de natura morala fie stiintifica.
Clonarea dinozaurilor a fost un tel comun al multor oameni de stiinta si miliardari de-a lungul timpului. Astazi evolutia exponentiala a stiintei genetice impreuna cu finantarea nelimitata pot „aduce” la viata acest SF biologico-genetic.
Daca viziunea sa va prinde viata,vom fi martorii celui mai mare eveniment din istoria Terrei, si anume existenta simultana a doua specii dominante.
Pana la infaptuirea acestui eveniment, putem doar sa ne imaginam cum ar fi o croaziera cu Titanicul(2) spre o insula plina cu dinozauri.
Primul document care a atestat existenţa insulei a fost realizat de spaniolul Juan Manuel de Ayala în anul 1775, acesta cartografiind tot Golful San Francisco şi dând insulei denumirea de Insula Pelicanilor.
Insula se află pe coasta oraşului San Francisco la 1.5 kilometri distanţă de acesta.În prezent este un loc magnific de unde coasta americană poate fi văzută în toată splendoarea ei,un loc ce adăposteşte colonii de păsări, un punct important pe harta turistică,fiind vizitat anual de foarte mulţi turişti,dar şi un decor pentru multe filme celebre ale industriei cinematografice americane.
Însă Alcatraz nu a fost mereu un loc recreaţional sau o sursă de inspiraţie şi decor pentru Hollywood. Istoria întunecată a acestui loc a început odată cu ocuparea Californiei de către americani în timpul razboiului Mexicano-American (April 25, 1846 – February 2, 1848 ).
Guvernatorul de atunci al Californiei a achiziţionat insula în vederea transformării ei întro fortăreaţă militară,care să devină un punct de rezistenţă al armatei americane în faţa vecinilor mexicani.Lucru care s-a şi întâmplat până în anul 1866.
Odată cu izbucnirea Războiului Civil american în anul 1861 aceasta a devenit închisoare militară pentru prizonieri căzuţi pradă războiului. Datorită izolării de continent în anul 1867 s-a început construirea unei închisori militare care mai târziu a devenit locul de încarcerare şi pentru deţinuţii civili. În urma rezultatelor excelente obţinute Statul American a hotarât construcţia în anul 1909 a închisorii moderne care se poate vedea şi azi pe insula cu acelaşi nume. Construcţia a fost supervizată de maiorul Reuben Turner, şi terminată până în anul 1912. În 1934 închisoarea a trecut în patrimoniul Biroului Federal al Închisorilor,cu un an înainte fiind desfiinţată ca una militară şi devenind o închisoare federală.
Aceasta a funţionat ireproşabil timp de 29 de ani neexistând vreo evadare reuşită,toate încercările puşcăriaşilor soldandu-se cu eşecuri.În toată această perioadă au existat 14 încercări de evadare în care au fost implicaţi 36 de deţinuţi, 6 dintre ei fiind omorâţi in timp ce încercau să scape.
Cel mai notabil eveniment s-a petrecut pe 11 iunie 1962 când trei deţinuţi: Frank Morris şi fraţii John şi Clarence Anglin au reuşit cea mai complexă evadare din istoria penitenciarului şi poate cea mai spectaculoasă din istoria modernă a penitenciarelor.
FRANK MORRIS
JOHN ANGLIN
CLARENCE ANGLIN
Istoria acestei evadări îşi are începuturile în septembrie 1961, când Frank Morris,Clarence Anglin,John Anglin,şi Allen West(acesta din urmă nereuşind să evadeze) terminaseră de elaborat planul marii evadări. În luna mai a aceluiaşi an aceştia reuşiseră sa creeze o breşă în zidurile celulelor lor,lucru care le asigura prima fază a evadării.
În noaptea de 11 iunie 1962 aceştia s-au strecurat prin breşele create în zidul celulelor au escaladat sistemul de ventilaţie ajungând pe un coridor de mentenanţă din spatele celulelor şi reuşind în final să ajungă pe acoperişul închisorii pe care l-au escaladat.Odată scapaţi din penitenciar,Morris împreună cu fraţii Anglin, şi-au umflat barcile confecţionate din materialele de cauciuc impermeabil furate din atelierul închisorii şi au început să vâslească spre libertate.
Aceştia au reuşit să scape de controlul de noapte al gardienilor şi ramână nedescoperiţi pâna a doua zi dimineată, prin faptul că confecţionasera nişte manechine pe care le puseseră în locul lor în paturi.Manechinele fuseseră confecţionate din tencuiala, săpun ,hartie igienică şi păr furat de la frizeria închisorii, pentru a da manechinelor o imagine mai realistă.
Ca urmare a acestei evadări incredibile,închisoarea crezută cea mai sigură din lume, a fost închisă un an mai tarziu pe 21 martie 1963.
În 1976 insula Alcatraz a fost inclusă în Registrul Naţional al Locurilor Istorice.
Alcatraz rămâne până astăzi în mod oficial ca închisoarea supremă,deoarece niciunul dintre cei trei deţinuţi care au evadat cu succes din ea nu au fost găsiţi de către autorităţiile americane, şi se consideră că s-ar fi înecat în apele reci ale golfului San Francisco.
Însă în conştiinţa colectivă Alcatraz,locul de coşmar pentru orice persoană care cunoaşte istoria locului şi a celebrei evadări, este lupta câştigată de om împotriva sistemului. Alcatraz a rămas altfel, pe lângă „iadul pe pământ”, un simbol al dorinţei de a fi liber împotriva oricărui obstacol considerat imposibil de trecut.
Razboiul a fost intotdeauna o perioada extraordinara pentru mari progrese tehnologice in toate domeniile, iar masinaria de razboi nazista este exemplul perfect pentru acestea. Pe tot parcursul razboiului mintiile luminate germane au demonstrat lumii incontestabila valoare a creatilor lor tehnologice, care au fost ulterior surse de inspiratie pentru intreaga lume timp de numeroase decenii si au contribuit la progrese si descoperiri revolutionare. Viitorul si planificarea au reprezentat puncte de reper importante pentru poporul german, astfel futurismul si inovatia tehnologica, gasindu-se in majoritatea masinariilor acestora de razboi.
Proiectul AMERIKA
Proiectul AMERIKA a fost initiat de Reichsluftfahrtministerium (Ministerul aviatic al Germaniei naziste) in vederea realizarii planului nazist de a cucerii America.
Acesta viza bombardarea strategica a oraselor americane,cu precadere orasul New York,pornind de la baze aeriene din Franta sau Insulele Azore.Proiectul consta in trimiterea celor 3 bombardiere conventionale (insotite de avioane de lupta) cu raza lunga de actiune pana pe coasta estica a Americii in vederea instalarii haosului in randul cetatenilor americani.
Concepute in prima instanta pentru a ajuta flota de submarine a germanilor in cel de-al doilea razboi mondial,atat in a depista vase inamice cat si pentru a initia atacuri proprii, modelele Messerschmitt Me 264 Amerika, Junkers JU 390, si Focke-Wulf Ta 400 au facut parte din programul nazist AMERIKA.Acestea erau bombardiere grele cu raza de actiune de pana la 15 000 km al caror scop era distrugerea oraselor nord americane si astfel indeplinirea visului grandoman a lui Hitler de a vedea zgarie norii americani in flacari.
Proiectul secret nazist „Amerika” prevedea si trimiterea unui bombardier „invizibil” supersonic care sa poata transporta o bomba nucleara, in vederea distrugerii orasului New York. Un astfel de bombardier a fost creat (ca si design) de catre fratii Reimar si Walter Horten si construit de Gothaer Waggonfabrik. Primul prototip Horten Ho IX (sau „Horten Ho 229” ) a zburat pe 1 martie 1944, in total fiind construite 3 astfel de aparate de zbor pana in 1945. Acest avion care face parte din categoria „aripilor zburatoare” a fost primul avion din lume care a incorporat tehnologie stealth,utilizata cateva decenii mai tarziu de catre armata S.U.A. , atat in bombardierele lor (B2 SPIRIT) cat si in alte avioane de lupta militare (F 117 Nighthawk). Desi niciodata nu si-a indeplinit menirea de a lansa o bomba nucleara asupra orasului New York, modelul Horten Ho 229 a fost primul avion care sa poata realiza cele 3*1000 cerinte,functii, si anume sa duca o incarcatura de 1000 de Kg, la peste 1000 de kilometri si cu o viteza de 1000 de km/h (proiectul 3* 1000). Pe langa functia de bombardier acesta putea fi folosit si ca un avion de vanatoare deoarece benficia de 2 tunuri de 30 mm pentru a indeplini functia defensiva , dar si pentru a lansa un atac propriu-zis. Avantajul suprem al acestui aparat de zbor il constituia faptul ca era mai rapid decat orice avion aliat al vremii respective.
Proiectul a fost abandonat datorita lipsei fondurilor care fusesera alocate industriei de razboi germane, si datorita fazei inaintate in razboi (aproape de sfarsitul sau).
Bombardierul Me 264 conceput in 23 Decembrie 1942
Junkers JU 390 realizat pe data de 20 Octombrie 1943
Focke-Wulf Ta 400,prototip construit in 1943
Vergeltungswaffe – Armele razbunarii germane
Armele „razbunarii” naziste,construite pentru campania militara impotriva Angliei, erau arme de artilerie concepute pentru distante uriase,extrem de sofisticate si inaintate din punct de vedere tehnologic pentru acele vremuri.Bombele terorii cum erau denumite de catre aliati erau folosite pentru bombardarea oraselor Angliei si terorizarea populatiei britanice.
Cele trei tipuri de arme: racheta V1 Fieseler Fi 103 , racheta V2 si supertunul de artilerie V3 Hochdruckpumpe au facut peste 7000 de victime in randul aliatilor si alte victime in cel al muncitorilor care le-au construit.
Desi menite pentru distrugere totala , impactul lor a fost devastator din punct de vedere psihologic (pentru cetatenii oraselor bombardate) si nu neaparat material.
Foarte evoluate , aceste arme au reprezentat pentru aliati surse de inspiratie tehnologica viitoare. Astfel V1 si V2 au dus la construirea rachetelor spatiale americane care au dus omul pe luna in 1969, iar supertunul de artilerie V3 a fost sursa de inpiratie pentru dezvotarea programului HARP (High Altitude Research Project) din anii ’60 dezvoltat de catre americani si canadieni precum si a proiectului Babylon.
V1 Fieseler Fi 103
V2-Aggregat 4
V3 – Hochdruckpumpe
Avioane racheta militare germane
Construite spre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial avioanele racheta supersonice germane , nu au mai putut schimba soarta razboiului in favoarea germanilor, insa au fost puncte de referinta pentru viitoarele modele de avioane aliate ce aveau sa apara dupa razboi . Printre avioanele de lupta germane super rapide se numara:
Messerschmitt Me 163
Messerschmitt Me 262
Focke-Wulf Ta-183
Dornier Do 335
Heinkel He 162
Arado Ar 234 (primul bombardier supersonic din lume )
Henschel Hs 132 & 162
Bachem Ba 349
Programul discurilor zburatoare naziste
Inceput in anul 1937 de catre societatea oculta Vril Gesellschaft impreuna cu oficiali ai partidului nazist, programul „OZN-urilor” germane-Rundflugzeug RFZ Series 1-7, a durat 4 ani pana in anul 1941.Acesta program a reprezentat un progres tehnologic urias, continuat imediat dupa razboi de catre americani.
Navele in forma de disc au survolat multe zone de lupta , fiind vazute in timpul razboiului de catre soldatii aliati,care la randul lor au raportat aceste ciudatenii zburatoare,considerate pe atunci, ca apartinand unei civilizatii extraterestre superavansate.
Submarinele germane U-Boat : clasa XXI Elektroboote si clasa XXIII
Este cunoscut faptul ca Batalia pentru Atlantic a fost cea mai lunga campanie militara a celui de-al Doilea Razboi Mondial, intinzandu-se pe toata durata razboiului,iar submarinele germane au produs pagube enorme aliatilor. In cei sase ani de razboi submarinele germane care „vanau” in haite de lupi (tactica militara de atac a convoaielor de vase aliate), au distrus peste 3500 de vase comerciale aliate, 175 de vase de lupta si 230 de submarine.Modelele de clasa XXI si XXIII au fost cele mai evoluate submarine din punct de vedere tehnologic al celui de-al Doilea Razboi Mondial.Modelul XXI Elektroboote cu cele 4 motoare (2 electrice/2diesel), putea sa mearga 3 zile continuu fara sa necesite reincarcare (incarcarea durand doar 5 ore ) si avea o raza de actiune de 27 800 km la suprafata si 630 km complet scufundat.
Spre sfarsitul razboiului a fost lansat modelul XXIII , care a fost cel mai avansat submarin al celui de-al Doilea Razboi Mondial, din punct de vedere tehnologic. Impactul lui nu a fost unul foarte mare , deoarece din cele 61 de submarine construite intre aprilie 1944 si aprilie 1945, doar sase se stie ca ar fi participat la operatiuni militare.
Flota de submarine a lui Karl Donitz a fost cea mai distrusa divizie de lupta germana din Razboi , 783 de submarine fiind distruse de catre aliati.
Ultimul submarin care s-a predat aliatilor a fost U977 pe data de 17 august 1945 , la trei luni de la terminarea razboiului in Europa. Submarinul de clasa VII -C a parasit portul Kristiansand din Norvegia pe 2 Mai 1945, cu destinatia Argentina pentru a se preda 3 luni mai tarziu , dupa o calatorie de 14 157 de kilometri si dupa 107 zile petrecute pe mare.
Gandirea inovativa si iesita din tipar a germanilor a dus la realizarea altor masini de lupta ciudate si revolutionare chiar si conform standardelor tehnologice actuale :
Leonardo da Vinci desenează in anul 1483, o masină zburatoare, cu elice de sustentaţie care, pusă in miscare prin forta musculara a unui barbat, trebuia să-i permita acestuia să se înalţe de la sol. Deşi primul om care a prezentat lumii la începutul secolului al 15-lea, schiţele unui „şurub aerian”-elicopterul a fost Leonardo da Vinci, contruirea acestuia a fost posibilă secole mai târziu.
Născut pe 25 mai 1889, Igor Ivanovich Sikorsky este un american de origine ucrainiană.Părintele elicopterului dar şi a avionului cu aripă dreaptă, acesta a fost primul om care a produs în serie, la scara de producţie mare, un elicopter în anul 1942.
Sikorsky emigreaza în America pe 30 martie 1919, la New York, datorită condiţiilor potrivnice din ţara natală. Acesta îsi incepe noua viaţă întâi ca profesor , dar avansează cu timpul către meseria care îl va face recunoscut pe plan mondial,şi anume inginer şi constructor de avioane şi elicoptere.
În 1924 Sikorsky produce primul biplan cu motor dublu din Statele Unite,care putea să atingă o viteză de aproximativ 185 km\oră,şi să transporte 14 persoane.
Deja un membru al Corporaţiei Tehnologiilor Unite, el produce pentru S.U.A. modelul S-42 „Clipper”,un hidroavion uriaş,care făcea parte din categoria aşa numitelor „bărci zburătoare „.
Sikorsky realizează în 1939 primul elicopter cu rotor vertical Vought-Sikorsky VS-300, după al cărui model se va produce pentru prima dată în serie un elicopter şi anume modelul R4 în anul 1942.
Modelele următoare au fost din ce în ce mai inovatoare şi mai folositoare atât pentru societatea civilă cât şi pentru armată. Astăzi Sikorsky produce o gamă variată de elicoptere, de la cele de transport şi civile pâna la cele militare de luptă.
Enormul succes a facut din Sikorsky Aircraft Co. principalul furnizor de elicoptere pentru Casa Albă din 1957 pâna în prezent şi au propulsat-o facand-o cea mai mare corporaţie în acest domeniu din lume.
Un videoclip pe măsura piesei. Eminem reuşeşte cu fiecare piesa şi fiecare album pe care îl scoate să-şi întărească statutul de cel mai bun rapper alb.
Nuvela fraţilor Strugaţki „Picnic la marginea drumului” ca şi Teoria relativităţii a lui Albert Einstein sau descrierea elicopterului în detaliu de către Leonardo da Vinci (în secolul 15) au ca element comun faptul că sunt cu ani lumină înaintea vremii lor în domeniile respective.
Capodoperă a stilului beletristic, încadrată în categoria Science Fiction, cartea publicată în anul 1972, ne prezintă călătoria unui om prin trei zile importante din viaţa lui. Astfel îl cunoaştem pe Redrick „Red” Schuhart supranumit Roşcovanul pentru prima data la vârsta de 23 de ani, la 28 de ani şi la 31 de ani.
Nuvela debutează cu prezentarea unuia din cele şase locuri vizitate de o civilizaţie extraterestră, şi anume oraşul Marmont, fiind introduse anumite detalii despre apariţia Zonei , formată datorită aterizării şi stationarii „străinilor”.
Deşi nimeni nu văzuse aşa zişii vizitatorii, urmele lăsate de către acestia erau vizibile şi marcau profund atât viaţa oamenilor cât şi a zonelor naturale în cauză. Oamenii expuşi orbeau sau erau cuprinşi de o boală epidemică devastatoare. Mediul înconjurător devenise un loc primejdios înţesat cu fenomene care sfidau normalul pamăntesc şi legile fizicii.
Umanitatea era ameninţată, şi căuta soluţii prin Forţele O.N.U. , care trimiteau militari pentru a ţine sub stapânire Zona dar şi anumiţi locuitorii care se aventurează în interiorul ei pentru a „culege” artefacte lăsate în urmă de către civlizaţia extraterestră. Stalkerii erau aceşti temerari care îşi riscau viaţa cu fiecare călătorie neautorizată pe care o faceau în Zonă, pentru a-i descoperi secretele dar şi pentru a face bani ca urmare a vânzării tehnologiei extraterestre găsite. Se căuta totuşi şi întelegerea acesteia prin studierea ei de către Institutul Internaţional de cultură extraterestră.
Acţiunea cărţii prezintă viaţa locuitorilor oraşului Marmont la 13 ani de la Vizită. În prim plan este Red un stalker experimentat care îsi traia viaţa în oraşul damnat, câstigandu-şi existenţa în primă instanţă prin incursiuni în Zonă , fie legal ca angajat al Institutului care studia vestigiile, fie în ilegalitate pentru realizarea unui câstig ca urmare a vânzarii artefactelor găsite.
Acţiunea ” Picnicului” este relatată la persoana I, din perspectiva a două personaje: Redrick Schuhart şi Richard Nunan.
Primul capitol prezintă prin ochii stalkerului viaţa ca angajat al institutului pentru care trebuia să gasească artefacte, dar şi secretele Zonei , care era presărată de capcane ce se schimbau atât în timp cât şi în spaţiu,( una dintre aceste anomalii fiind „chelia ţânţarului” care este un spaţiu mic , care se deplasează şi în care gravitaţia este uriaşă), iar factorul determinat era chiar conştiinţa umană.
Următoare etapă a vieţii lui ne este prezentată la o pauză de cinci ani , de la acţiunea capitolului unu şi marchează capitolul doi al cărţii. Elementul de legătura între cele două capitole este copilul lui Red, care la sfârşitul primului capitol era nenăscut , iar în cel de-al doilea ne este prezentat ca un mutant denumit de tatăl său, deja căsătorit , Maimuţică.
În urma unei expediţii ilegale şi neautorizate în interiorul Zonei alături de alţi doi stalkeri, Red află de la unul dintre aceştia,Barbridge „Sterviatnik” de existenţa Globului de Aur ( Wish Granter) un artefact unic ce îndeplinea dorinţa oricarei persoane care il atingea. Acest element introdus deschide calea spre acţiunea capitolelor următoare şi prezintă scopului personajului principal de a-şi aduce fata mutantă la normalitate cu ajutorul Globului de Aur.
Capitolul 3 este cel in care găsim explicaţia titlului cărţii.Astfel fizicianul şi laureatul premiului nobel pentru fizică, Valentin Pilmann,prezintă Vizita extraterestră ca fiind un picnic. Dar nu un picnic oarecare, ci unul la marginea unui drum cosmic, în călătoria lor prin Univers.
Misterul Zonei este in continuare adancit de prezenţa în casa lui Red a tatălui său mort, care în urma vizitei , împreuna cu alte cadavre ale cimitirelor oraşului Marmont, ieşisera din somnul veşnic şi traiau sub existenţa unor zombi.Naratorul acestui capitol este Richard Nunan, prietenul lui Red şi furnizorului de echipament electronic al Institutului.
Ultimul capitol al cărţii prezintă un drum dual al personajului principal, şi anume: drumul fizic parcurs de către el şi Arthur către Globul de Aur, şi un drum psihologic, în care acesta căuta fericirea, dar şi pe sine însuşi . Sacrificiul inconştient a lui Arthur, dar planificat cu sânge rece de către „Red”, îi oferă acestuia din urmă accesul la maşina unică.
Obstacolele intâmpinate în drumul spre Artefactul unic (care putea să îi indeplinească orice dorinţă), culmină odată cu moartea lui Arthur şi marchează statutul de antierou al lui Red. Acesta duce o luptă între bine şi rău pe tot parcursul drumului spre glob, iar în final conştiinţa acestuia alege in detrimentul altruismului, binele comun al tuturor.
Mesajul nuvelei este transmis prin cuvinte simple, însă sensurile pe care acesta le capătă sunt multiple. Astfel universul paralel pe care îl prezintă Arkady şi Boris Strugatsky, poate fi imaginat şi trăit de către diferitii cititori in tot atatea moduri diferite.
Pe data de 26 aprilie 1986 reactorul 4 al centralei nucleare Cernobîl a suferit o creştere bruscă a nivelului energiei datorată unei creşteri a nivelului de radioactivitate din interiorul său, fapt care a determinat o explozie de abur urmată de una chimică.Astfel acoperişul a fost rupt, iar miezul reactorului a fost expus aruncând cantităţi mari de particule radioactive pe o rază de 30 de km pătraţi.Norul format datorită exploziei s-a deplasat foarte rapid ajungând în mai puţin de o zi la 1100 de kilometri distantă, ca până la urmă să se resimtă în aproape toată Europa şi până pe coasta de Est a Americii. Efectul imediat al exploziei a dus la moartea unei păduri de pini(întinsă pe o suprafată de 4 km2) , care ca urmare a radiaţiei a căpătat o culoare roşie maronie,primind astfel denumirea de Pădurea Roşie.
Incidentul,a fost ţinut departe de ochii Europei Vestice de către Uniunea Sovietică.Rusia a demarat o acţiune de evacuare a oraşului Prypiat şi a împrejurimilor acestuia,135 000 de oameni fiind forţaţi să părăsească zona calamitată,cu un total de peste 200 000 relocaţi.La ampla misiune care a constat în izolarea reactorului cu plumb, construirea unui sarcofag de beton peste acesta şi curăţarea celor 30 de km2 de resturile radioactiv, au participat 500 000 de oameni(militari,pompieri,civili). Unii dintre aceştia au murit la câteva luni de la incident datorită dozei uriaşe de radiaţie primită,însă efectul produs de topirea reactorului a dus la moartea a peste 4000 de persoane şi îmbolnăvirea a peste 26 000 de persoane.
Pe suprafaţa de 19 mile pătrate păzite de personal militar,denumită”Zona”, se estimează ca nu se va putea face agricultură peste 200 de ani şi nu se va putea locui decat peste 800 de ani.Fondat în anul 1970 pentru a susţine activitatea Centralei Atomoelectrice,oraşul Prypiat a fost abandonat 18 ani mai tarziu,rămânând un oraş fantomă,o amintire vie a celor întâmplate atunci.Ucraina plănuieşte să construiască un nou sarcofag (cu o valoare de 1.1 miliarde dolari) peste cel vechi pentru a izola complet reactorul topit.
Totuşi în toată această tragedie umană există şi o oază de lumină pentru fauna şi flora locala,care deşi a simţit impactul radiaţiei prezente,a reuşit să-şi revină spectaculos.Evacuarea totală a oamenilor acum 24 de ani,a avut un efect pozitiv pentru animale, al căror număr a crescut(dar a scăzut durata de viată),unele fiind introduse de către om, iar altele reapărând după o lipsă de secole din aceasta regiune. Deşi radiaţia de la nivelul solului este de până la 100 de ori mai mare decat în mod normal, unele plante au reuşit să facă faţa prin modificări la nivelul ADN-ului.În 2007 guvernul Ucrainei a inclus aproximativ 500 de km2 în patrimoniul statului şi astfel a luat fiinţă unul din cele mai mari sanctuare naturale din Europa denumit Cernobîl Special.
Cel mai mare catastrofă din istorie a schimbat percepţia mondială cu privire la folosirea armelor nucleare. Astfel un tratat de dezarmare nucleară a fost semnat de către toate marile puteri ale lumii,care şi-au dat seama că au un posibil Cernobîl în fiecare rachetă nucleară.
Publicat de ryiando 
Ryiando's Vision 